Oameni

Deseori mă trezesc direct în tramvaiul care merge încet dar sigur spre locul blestemat. Totul incepe sa capete forma desi forma se pierde in fond odata cu constientizarea acestuia.
Cobor si vad un om... este un om frumos, are 2 maini, 2 picioare si un cap bine prins pe umeri.
De ce incep sa-l analizez fara a-l cunoaste? Habar n-am...
Ma gandesc ca acelasi om care astazi sta cu tigara in mana si cu capul putin plecat, ieri radea. De ce radea oare?... Fiindca e om! Fiindca este capabil sa simta si sa isi modeleze starile conform celor din jurul sau...
Dar acum? Acum sta singur la o margine de drum si-si condamna plamanii la viata scurta, avand parul ravasit si un aer de sictir greoi.
Ce l-a adus in starea asta ? Cine e vinovat ?
Sincer, cred ca el e vinovat de tot. Nu trebuia sa lase sa-i fuga zambetul in vai indepartate... si nu trebuia nici sa fumeze... putea sa-si aranjeze parul si sa ridice ochii din pamant cat sa-i vad privirea..
Dar... ajung langa el si incremenesc.
Poate din curiozitate, poate din reflex ridica fata spre mine...
Raman perplex... ochii verzi ii sunt inconjurati de niste cearcane de-un mov adanc ... iar buza sparta si zgarietura de pe frunte imi scarbesc ratiunea de om ingamfat care se crede atotstiutor.
Nu mai analizez oamenii... nu o mai trag concluzii rasuflate. Nu mai vreau sa stiu despre ei...
Traiesc, si imi vad de drumul meu... zambind!

Adrian Bezna - Descantec de mine

S-a lasat un fel de ceata
Peste anii mei din viata
Ma simt arestat de toamna
Toamna vietii ma condamna

Nu mai stiu de care parte
Bine, dragoste sau moarte
Nu mai stiu de care ata
Sa-mi leg sufletul de ceata

Si ma-ntreb atuncea, oare
Ma-ntreb pentru fiecare
Oare cate drumuri sunt
De la noi pana la vant

Si ma rog atunci cu lacrimi
De la nu stiu cate patimi
Ma rog pentr-un pumn de stele
Chiar deasupra vietii mele

S-a lasat un fel de ceata
Peste anii mei din viata
Ma simt arestat de toamna
Toamna vietii ma condamna

Nu mai stiu de care parte
Bine, dragoste sau moarte
Nu mai stiu de care ata
Sa-mi leg sufletul de ceata

Si ma-ntreb atuncea, oare
Intreb pentru fiecare
Oare cate drumuri sunt
De la noi pana la vant

Si ma rog atunci cu lacrimi
De la nu stiu cate patimi
Ma rog pentr-un pumn de stele
Chiar deasupra vietii mele...



(Explicatie: M-am indragostit de melodia asta si nu ii scosese nimeni versurile...)

Cred ca e nasol sa nu mai simti nimic...

Nu stiu ce este mai deprimant, oamenii care sunt constant fericiti, oamenii constant tristi sau oamenii care sunt pasivi?
Cine n-are coloana vertebrala, sa faca rost!
"Te rog frumos, nu rupe pagina!"
Ce vrei sa spui? Nu vrei sa mergi mai departe? De ce? Oamenii se schimba ca sa inveti sa ii lasi sa plece. Stai linistit, nu e nimic in neregula cu tine! Pur si simplu principiile noastre se schimba de-a lungul timpului, conceptia noastra despre prietenie se deformeaza sub greutatea acestor noi indicii despre ce vrem in viata... Si, in definitiv, tot trecutul se duce dracu' treptat...
Dar stai! Nuuuu! Nu deschide usile trecutului, se face curent si racesti; incep sa-ti curga ochii si nu vrem asta.
Cand un trecut este distrus, in locul lui apare un altul, apoi altul, apoi altul... Nu este nici Hiroshima, nici Nagasaki, cat sa nu fie posibil un viitor.
Asa ca hai: urlati cand vreti, radeti de orice, fiti cu oricine va place, strambati-va si traiti viata cu toate starile ei.
La batranete, ridurile va vor povesti fiecare clipa de sentiment trait la maxim.