Deseori mă trezesc direct în tramvaiul care merge încet dar sigur spre locul blestemat. Totul incepe sa capete forma desi forma se pierde in fond odata cu constientizarea acestuia.
Cobor si vad un om... este un om frumos, are 2 maini, 2 picioare si un cap bine prins pe umeri.
De ce incep sa-l analizez fara a-l cunoaste? Habar n-am...
Ma gandesc ca acelasi om care astazi sta cu tigara in mana si cu capul putin plecat, ieri radea. De ce radea oare?... Fiindca e om! Fiindca este capabil sa simta si sa isi modeleze starile conform celor din jurul sau...
Dar acum? Acum sta singur la o margine de drum si-si condamna plamanii la viata scurta, avand parul ravasit si un aer de sictir greoi.
Ce l-a adus in starea asta ? Cine e vinovat ?
Sincer, cred ca el e vinovat de tot. Nu trebuia sa lase sa-i fuga zambetul in vai indepartate... si nu trebuia nici sa fumeze... putea sa-si aranjeze parul si sa ridice ochii din pamant cat sa-i vad privirea..
Dar... ajung langa el si incremenesc.
Poate din curiozitate, poate din reflex ridica fata spre mine...
Raman perplex... ochii verzi ii sunt inconjurati de niste cearcane de-un mov adanc ... iar buza sparta si zgarietura de pe frunte imi scarbesc ratiunea de om ingamfat care se crede atotstiutor.
Nu mai analizez oamenii... nu o mai trag concluzii rasuflate. Nu mai vreau sa stiu despre ei...
Traiesc, si imi vad de drumul meu... zambind!
