Sunt un om ciudat. Nu le spun oamenilor ceea ce vor sa auda. Nu ma prefac ca ii cunosc. Nu formulez concluzii rasuflate dupa ce am auzit doar o arie dintr-o piesa. Nu formulez concluzii rasuflate nici dupa ce aud piesa pana la capat. Nu ma simt in masura sa judec sau sa condamn. Nu ma simt in putere sa dau sfaturi si sa ajut. Singura persoana pe care o apar constant in mintea si judecata mea sunt eu-insami. Si nici asta nu o fac voluntar.
Nu o sa ma apar in fata altora si nu-i voi apara pe altii in fata mea. Orice actiune este simpla daca este privita in esenta. Orice gand este concis atunci cand este pronuntat de minte.
De ce sa ma complic? Ambiguitatea nu-mi este pe plac. Daca o intalnesc, o ocolesc politicos.
Atunci cand vorbesc cu tine nu tin un monolog pentru a-ti explica sau pentru a-ti face pe plac, ci pur si simplu pentru a ma auzi si a ma ierta eu singura.
Parerea ta buna sau rea se pierde in memorie, parerea mea despre conduita fata de ceilalti de-a lungul timpului este singurul lucru ce-mi ramane.
Vreau sa impartasesc relatii bilateral-pozitive. Chiar si o palma daca o dau, vreau sa o primesc inapoi. Confuzia si oscilarea intre doua stari ma lasa descumpanita si ma face sa-mi pregatesc egocentrica aparare.
Iar acum doresc doar un cuvant bland care sa ma scape pe mine-insami de procesul meu. Un factor extern care sa intoarca situatia in favoarea mea sau care cel putin sa musamalizeze tot conflictul.
In traducere, am nevoie de odihna sau uitare.
Noapte buna!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu